„A fost odată, ca niciodată, o țară așezată la poalele munților, cu mine adânci și oameni harnici care coborau în pământ ca să scoată de acolo lumină pentru toți ceilalți. Generații întregi și-au lăsat sănătatea acolo jos, în beznă, ca sus, la lumină, casele să aibă căldură și fabricile să aibă putere. Și a venit într-o zi un stăpân nou peste țară, un stăpân grăbit care nu asculta poveștile bătrânilor și nici pe ai lui sfetnici din vale”, a spus Ana Maria Păcuraru în deschiderea emisiunii „Miza Zilei” la Realitatea PLUS.
„El a zis așa: „Cărbunele e vechi, cărbunele e greu. Hai să-l îngropăm odată pentru totdeauna ca să fim pe placul curților mari de la Apus”. Și a semnat într-o dimineață de martie o hârtie prin care stingea flăcările sub cazane. Minerii, oameni bolnavi de atâta muncă grea, unii cu 30 de ani de subteran în spate, au rămas fără muncă.
Și ca și cum n-ar fi fost destul, stăpânul le-a tăiat și puțina hrană rămasă în visterie. Banii aceia meniți să țină centralele în picioare, ca focul să se stingă și mai repede și mai sigur. Dar iată minune, peste câteva luni de zile, chiar stăpânul acela a văzut că nu mai are cu ce încălzi împărăția. S-a uitat în jur, în stânga, în dreapta, speriat, a zis, „aduceți-mi înapoi ce am stins”””.
Dar ce ai stins mărirea ta nu se aprinde la loc cu o vorbă. Și ca orice stăpân încurcat, a dat vina pe boierii lui mai mici, pe ministri, pe cei de la ținuturi, pe oricine. Numai pe hârtia semnată de mâna lui, nu.
Și dincolo de hotarele țării, în alte împărății surori, tot din marea familie a Uniunii, alți stăpâni au fost mai înțelepți. Cel din vecini, neamțul a zis, „eu nu-mi las oamenii în frig pentru o poruncă venită de departe”. Și și-a ținut cărbunele aprins, mai mult decât înainte, atât de mult încât o treime din lumina lui vine tot de acolo.
Cel din Polonia la fel. Jumătate din împărăția lui arde tot cărbune. Cel din Italia a zis, „nu mă grăbesc, stingem prin 2038, nu mâine”. Toți și-au apărat oamenii de frig și de întuneric. Numai la noi, în împărăția noastră, s-a stins focul primul și cel mai repede și cel mai fără de milă.
Și lângă stăpân mai era o fată tânără, păzitoarea pădurilor și apelor, care ținea în sertar hârtiile, avizele de care depindeau alte patru cetăți de apă. Gândite tocmai pentru zilele grele, puse acolo cu decizii vechi ale sfatului țării. El a ținut în sertar, cu mâna pe ele, spunând că așa e legea și că nu va da aviz de la telefon.
Poate are dreptate, poate că nu. Dar cetățile de apă stau neterminate, iar oamenii la casele lor au rămas să se roage de vecinii să nu-i lase pe întuneric iarna asta. Și mă întreb ca în poveștile vechi în care cineva trebuie să tragă o învățătură la sfârșit, ce se alege de un om căruia i se închide singura lui portiță? Devine dușman celui care l-a alungat? Sau rămâne doar un om trist, uitat de toată lumea?
Așa se termină deocamdată povestea noastră. Nu cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, ci cu o întrebare pe care v-o las în seara asta. Cine plătește de fapt prețul poveștilor scrise în grabă de oameni care n-au stat niciodată nicio zi în subteran, nicio noapte în apa rece a mării? Răspunsul poate îl aflăm împreună. Eu m-am oprit aici. Bună seara!”
